-De ce zâmbeşti?
-Sunt fericit.
-Atunci… pot zâmbi şi eu?
-Doar dacă eşti fericit.
-Doar atunci?
-Da.
Pauză… Linişte..
-Şi ce înseamnă fericirea?
-Depinde.
-De ce?
-De tot.
-De cine?
-De tine.
Linişte…
-Am primit o floare. Şi am zâmbit. Asta e fericire?
-Cred că da.
-Şi altcineva a primit o floare. La fel ca a mea. Şi nu a zâmbit. Asta nu e fericire?
-Cred că nu.
-Şi când poţi fi sigur, şi nu doar să crezi că…?
-Vrei să ştii ce înseamnă să fii fericit?
-Da.
-Încearcă să stai măcar o săptămână singur, şi vei şti ce este fericirea când va veni cineva lângă tine. Încearcă să rămâi înfometat 3 zile, şi vei şti ce este fericirea când vei primi o bucăţică de pâine. Încearcă să stai în frig, şi vei şti ce este fericirea când cineva te va îmbrăca. Încearcă să stai în furtuni, necazuri şi dureri, şi vei şti ce este fericirea când vor dispărea din ziua ta. Încearcă să stai zile întregi în întuneric, şi vei şti ce e fericirea când cineva va aprinde o lumânare în prezenţa ta.
-Şi dacă va aprinde becul?
-Hmm… Ar fi o lumină prea puternică şi nu te vei simţi prea comod la început… Poate te vei şi sătura de ea…
Paşii se auziră curând în depărtare… Şi a plecat…
Dificili oamenii ăştia!
Ştiu, şi eu sunt om, dar nu mare…
Mă gândesc acum că zâmbetul meu a fost fericire. Fericire adevărată! Cauza? O floare. Nu una simplă. Ci o FLOARE!
Mă gândesc că zâmbetul altcuiva nu a fost fericire. Fericire nefericită! Cauza? Poate a primit prea des flori. Poate s-a obişnuit. Poate deveniseră simple flori…
Şi fericirea devenise nefericită…
