E o simplă întrebare ce pare să aibă un răspuns la fel de simplu,însă cine dintre noi va ști cu adevărat ce să răspundă. Cum o vedem? Ce este viața pentru noi? Se spune că noi vedem lumea nu așa cum este ea, ci cum suntem noi. Asta înseamnă că totul în viață e relativ. Și că nu contează cum sunt ceilalți,dar cum suntem noi.Gresit!
Noi –acei ce ne umilim pentru a obține success,faimă și aur, sau chiar fericire.Noi cei care am urcat munți la care nu le-am văzut vârfurile,cei ce am străbătut deșerturi fierbinți și oceane fără sfârșit,insă din păcate suntem cei ce nu am văzut roua din iarba din fața casei noastre . Noi cei care acționăm din disperare până când am devenit niște oameni disperați și zgîrciți.De aceea ne pare viața uneori foarte zgârcită. Ne trăim zilele,săptămânele,lunile și anii fără să mai simțim nimic nou. Însă…însă odată ce se deschide o ușă,prin spațiul deschis pătrunde o adevărată avalanșă.Acum ai nimic,iar în clipa următoare ai mai mult decît poți accepta.
De o anumită perioadă încoace mă tot gândesc cum ar fi dacă am reuși să ne detașăm și să ne vedem pe noi din alt unghi. De cele mai multe ori trebuie să facem un pas înapoi pentru a putea vedea viața noastră așa cum este ea cu adevărat.Cred că ni s-a întimplat nu odată să privim o fotografie și să ne dăm seama că dacă o privim mai departe putem observa anumite lucruri și dacă o privim din altă parte vedem altele iar dacă ne apropiem vedem detalii pe care altfel le-am fi neglijat.
Și ce ar fi dacă am privi viața noastră ca pe o fotografie? De undeva din afară…încercînd să ne apropiem să vedem detaliile din sufletul nostru,dar încercînd să ne vedem și de departe, din alte unghiuri pentru a înțelege mesajul complet al fotografiei. Și într-o fracțiune de secundă mă văd cu un teanc de fotografii în mână.Le răsfoiesc,încercînd să văd detalii…și uite simt…simt parfumul mamei,aud zbor de pescăruși deasupra capului, simt gustul dulce-acrișor a plăcintelor bunicii,și…și într-un final mă văd pe mine,mică și murdară de ciocolată pe față.
Apoi brusc mi-a venit în minte…dacă m-ar fi rugat cineva să schițez într-un desen toată viața mea care am trait-o pînă acum? Cu siguranță aș fi desenat o mulțime de ciocolate începute.Pentru că…pentru că am căutat ciocolata cu umplutura mea preferată .Am căutat cum ar fi căutat toți : lacom,rapid,fără a mă gândi mult. Dar la un moment dat m-am oprit și mă gândesc… Oare există acea ciocolată sau chiar întradevăr urăsc atît de mult dulcele?
De o anumită perioadă încoace mă tot gândesc cum ar fi dacă am reuși să ne detașăm și să ne vedem pe noi din alt unghi. De cele mai multe ori trebuie să facem un pas înapoi pentru a putea vedea viața noastră așa cum este ea cu adevărat.Cred că ni s-a întimplat nu odată să privim o fotografie și să ne dăm seama că dacă o privim mai departe putem observa anumite lucruri și dacă o privim din altă parte vedem altele iar dacă ne apropiem vedem detalii pe care altfel le-am fi neglijat.
Și ce ar fi dacă am privi viața noastră ca pe o fotografie? De undeva din afară…încercînd să ne apropiem să vedem detaliile din sufletul nostru,dar încercînd să ne vedem și de departe, din alte unghiuri pentru a înțelege mesajul complet al fotografiei. Și într-o fracțiune de secundă mă văd cu un teanc de fotografii în mână.Le răsfoiesc,încercînd să văd detalii…și uite simt…simt parfumul mamei,aud zbor de pescăruși deasupra capului, simt gustul dulce-acrișor a plăcintelor bunicii,și…și într-un final mă văd pe mine,mică și murdară de ciocolată pe față.
Apoi brusc mi-a venit în minte…dacă m-ar fi rugat cineva să schițez într-un desen toată viața mea care am trait-o pînă acum? Cu siguranță aș fi desenat o mulțime de ciocolate începute.Pentru că…pentru că am căutat ciocolata cu umplutura mea preferată .Am căutat cum ar fi căutat toți : lacom,rapid,fără a mă gândi mult. Dar la un moment dat m-am oprit și mă gândesc… Oare există acea ciocolată sau chiar întradevăr urăsc atît de mult dulcele?
